Migdale amare

Prin ce ţinuturi rătăcşeti
Pribeagă?
În care grotă din poveşti
Ai hibernat – o vară-ntreagă?

O, Muza mea cu nasul mic
Şi coapse fine,
Abia sculptate din nimic,
De ce te-ai dus de lânga mine?...

Ţi-am prins în părul inelat
Vreo floare artificială?
Te-am ofensat
Cu vreo metaforă banală?

Ori mi-ai bătut vreodată-n geam
Şi, spionând perdeaua trasă,
Te-ai supărat că nu eram
Acasă?...

Vrei poate macii din livezi
Pe toţi cu mâna ta să-i scuturi?
Sau te distrezi
Cu pălăria după fluturi?

N-ai adormit cumva pe-afară
Şi te-ai trezit subt un umbrar,
Îndragostită de-un măgar
Ca-n Visul unei nopţi de vară?

Cu Demonul lui Lermontof
Te-i fi-ntâlnit şi ti-a fost frică?...
Nu ţi-a intrat cumva-n pantof
O pietricică?

(De-aceea-mi iese şchiop şi mic
Un vers, în fiecare ştanţă…
Vezi, tot m-ai inspirat un pic
De la distantă!)

Ori m-ai zarit vreodată sţând
Cu Muza altuia? Se poate.
Le-am spus cuvinte dulci, pe rând,
La toate…

Dar n-am făcut-o pe furiş
Cum fac confraţii mei cu tine,
Ci pe afiş
Mi-am spus păcatul la oricine.

Şi confidenţele, tu ştii,
Le-am dat pe faţă, tale-quale,
Într-un volum de Parodii
Originale…

Oricum, de-o fi ca-n viitor
Să placă stihurile mele,
Las mărturie tuturor
Că n-ai colaborat la ele.

Ca singur m-ai lasat să scriu
O carte-ntreaga fără tine…
Şi dacă totuşi mai târziu
Te vei întoarce lânga mine.

Nici nu te-alung, nici nu te-mpac,
Ci-n fundul călimarei crunte
Muind un deget, am sa-ti fac
Un benghi în frunte! 


George Topârceanu: Migdale amare, Bucureşti (1928).