Ce este IUBIREA ?

<IUBÍRE, iubiri, s. f. Faptul de a (se) iubi; sentiment de dragoste pentru o persoană de sex opus; relatii de dragoste; amor, iubi. ♦ Sentiment de afectiune (si admiratie) pentru cineva sau ceva. – V. iubi.>

-De ce sa iubim, daca eu nu vrea acel "sentiment de afectiune" ?

-De ce? Pentru ca iubirea e mai mult de atat. Nu e pentru ca vrei, ci pentru ca poti, trebuie si ai nevoie. Ea e mierea ce iti indulceste viata. "Iubirea este elixirul vital, izvorul sănătăţii, al puterii şi al energiei pentru fiecare om."

Fara "iubire" am fi mai pustii, mai singuri, nu am sti sa zambim, nu am sti cum e ca inima sa iti bata cu putere, cum e sa te trezesti dimineata cu persoana iubita in gand, nu am sti cum e sa visezi...

Dar nu toti iubim la fel! Fiecare iubeste in felul lui!

Mihail Drumes spune ca : "Iubirea dintre două fiinţe nu e egală, balanţa atârnă când într-o parte, când într-alta, după imponderabile de care rar ne dăm seama."

Hmm... Deci difera! Care e diferenta? Tot el ne si raspunde: "Bărbatul, datorită eului său aşa-zis "superior", se dă dragostei cu prudenţă, păstrând rezerve pentru sine, de aceea îşi păstrează măcar parţial echilibrul."

Noi femeile? Noi ne daruim integral....si ne schimbam, poate din bine in rau, sau din rau in bine, sau poate ramanem indiferente. Uneori ramanem doar cu umbra cele ce am fost... Ne pierdem...

Barbatii pe de alta parte, isi pierd repede capul. Nu e nevoie de o ghilotina. O fusta e de-ajuns. Se nasc cu aceasta "insusire" daca ii putem spune asa. Insa dupa o despartire, nu sufera precum noi. Dar noi... Inima unei femei nu se topeste chiar daca ai arunca-o in cuptoarele soarelui, o lacrima de durere insa o inmoaie si timpul devine cel mai bun prieten in vindecare ei.

Dar din felul de a iubi al femeii si felul de a iubi al barbatului, se naste pasiunea.

Marile pasiuni insa, raman necunoscute, se consuma în anonimat, noi nu stim de ele, dar sunt acolo. Ceea ce stim sigur e ca, intotdeauna indragostitii au o lumina ciudata pe fata lor, care-i deosebeste pe unul dintr-o mie de oameni. Ei sunt cei ce isi soptesc incontinuu, cu pauze mici ca intre bataiile inimii, cele doua cuvinte magice care rasun in toate limbile si pe toate mediteranele.

"Iubirea este atunci când sufletul începe să cânte şi florile vieţii tale înfloresc singure."

 Acum intelegi?


I received this text from a girl who wants to stay anonymous, as me. :)

If you like it, rate it or comment it. The announcement of spring.^^ Cheers

Migdale amare

Prin ce ţinuturi rătăcşeti
Pribeagă?
În care grotă din poveşti
Ai hibernat – o vară-ntreagă?

O, Muza mea cu nasul mic
Şi coapse fine,
Abia sculptate din nimic,
De ce te-ai dus de lânga mine?...

Ţi-am prins în părul inelat
Vreo floare artificială?
Te-am ofensat
Cu vreo metaforă banală?

Ori mi-ai bătut vreodată-n geam
Şi, spionând perdeaua trasă,
Te-ai supărat că nu eram
Acasă?...

Vrei poate macii din livezi
Pe toţi cu mâna ta să-i scuturi?
Sau te distrezi
Cu pălăria după fluturi?

N-ai adormit cumva pe-afară
Şi te-ai trezit subt un umbrar,
Îndragostită de-un măgar
Ca-n Visul unei nopţi de vară?

Cu Demonul lui Lermontof
Te-i fi-ntâlnit şi ti-a fost frică?...
Nu ţi-a intrat cumva-n pantof
O pietricică?

(De-aceea-mi iese şchiop şi mic
Un vers, în fiecare ştanţă…
Vezi, tot m-ai inspirat un pic
De la distantă!)

Ori m-ai zarit vreodată sţând
Cu Muza altuia? Se poate.
Le-am spus cuvinte dulci, pe rând,
La toate…

Dar n-am făcut-o pe furiş
Cum fac confraţii mei cu tine,
Ci pe afiş
Mi-am spus păcatul la oricine.

Şi confidenţele, tu ştii,
Le-am dat pe faţă, tale-quale,
Într-un volum de Parodii
Originale…

Oricum, de-o fi ca-n viitor
Să placă stihurile mele,
Las mărturie tuturor
Că n-ai colaborat la ele.

Ca singur m-ai lasat să scriu
O carte-ntreaga fără tine…
Şi dacă totuşi mai târziu
Te vei întoarce lânga mine.

Nici nu te-alung, nici nu te-mpac,
Ci-n fundul călimarei crunte
Muind un deget, am sa-ti fac
Un benghi în frunte! 


George Topârceanu: Migdale amare, Bucureşti (1928).

Maitreyi's Oath

Mă leg pe tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan, şi a nimănui altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta eu venirea, şi cum îţi sunt ţie razele, aşa va fi trupul lui mie. Mă leg în faţa ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, şi tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asu­pră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minţi, maica mea. Dacă mă simţi aproape, cum te simt eu acum, şi cu mâna şi cu inelul, întăreşte-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viaţă de rod şi de joc să-i dau. Să fie viaţa noastră ca bucu­ria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrăţişarea noas­tră ca cea dintâi zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Şi cum tu niciodată nu oboseşti, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Al­lan, pe care cerul l-a născut departe, şi tu, maică, mi l-ai adus aproape.

wouldn't you guys like to hear this oath from the girl you like? 

aujourd'hui

L' <<homo festivus>>, c'est l'homme qui recupere une de ses dimensions, celle precisement par laquelle il rejoint ses propres mysteres.

Dragobetele sărută fetele!

Dragobetele este o sărbătoare cu rădăcini slave de rit vechi celebrată în unele locuri si pe teritoriul tării noastre pe 24 ( Glovo-Obretania) sau pe 28 februarie, 1, 3 și 25 martie. Sărbătoarea de Dragobete ( Vobritenia )este considerată echivalentul sărbătorii Valentine's Day, sau ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii.
Îmbrăcați de sărbătoare, fetele și flăcăii se întâlneau în fața bisericii și plecau să caute prin păduri și lunci, flori de primăvară. Dacă se găseau și fragi înfloriți, aceștia erau adunați în buchete și se puneau ulterior în lăutoarea fetelor, timp în care se rosteau cuvintele: „Floride fraga/Din luna lui Faur/La toată lumea sa fiu dragă / Urâciunile să le desparți”. Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau și vorbeau fetele și băieții. La ora prânzului, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior și o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. De aici provine expresia Dragobetele sărută fetele!. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ți afișa dragostea în fața comunității.
Dragobetele se sărbătorește pe 24, 28 februarie sau la 1, 3 și 25 martie, aceste numeroase date fiind cauzate de confuzia dată de cele două calendare (iulian și gregorian).
Ion Ghinoiu, în „Obiceiuri populare de peste an – Dicționar” (1997), asociază numele de Dragobete cu un personaj din mitologia populară românească: „zeu tânăr al Panteonului autohton(...), patron al dragostei și bunei dispoziții pe plaiurile românești”.
Dicționarul menționează (în plan secund) că Dragobete este și o „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu același nume”.

mi-am dat seama

Mi-am dat seama că nu se gândea întotdeauna la o eventuala despărţire; asemenea gânduri, cumplite, le respingea cu dârzenie întreaga ei fiinţă. Dar banuia că viaţa aceasta, trăită împreună clipă de clipă, miracolul acela, a două fapturi necontenit prezente una pentru alta, nu va putea dura. îşi dădea seama, zărindu-mă uneori în faţa raftului cu cărţi, că în curând mă va cuprinde vechea mea patimă, şi că atunci munca mă va fura de langă ea ceasuri şi zile întregi. Ştia că setea mea de creaţie, de scris, a fost numai adormită, că ea nu va putea fi definitiv stinsă. Se împăcase cu acest destin - despărţirea noastră pentru lungi, chinuitoare intervale - dar l-ar fi voit cât mai târziu împlinit. Câteodată îşi spunea ca e imorală cu dragostea ei strivitoare, că un om nu poate trăi fără să muncească şi mai ales un artist nu are dreptul să îşi îngroape talentul într-o dragoste fericită, şi pentru fiinţa ei cinstită îndoielile acestea erau chinuitoare. Dar întotdeauna sfârşea prin a-şi spune că, moral sau imoral, bine sau rau, toate acestea n-au nimic de-a face cu adevarata, tainica dragoste; că intalnirea noastră este singurul lucru esenţial, real, iar toate celelalte - muncă, creatie, talent, onoare şi câte vor mai fi - nu preţuiesc nimic, caci toate sunt zădărnicii omeneşti ale pământului… 

The regular song. Cheers 

Poezie

E miercuri....si e frig
La gura sobei ce miroase a lemn
Scriu rânduri albe si fără de-nţeles
 Scriu rânduri pentru o poezie

Poezia se naşte atunci când nu te-aştepţi
Poezia tremură atunci când o citeşti
Poezia infloreşte atunci când o iubeşti
Poezia plange când tu o paraseşti

Poezia este o temniţa divină
Unde intră doar cel ce se-nchină
Şi-aduce daruri de aur tămâie şi smirnă...
....slăvind-o

Poet sunt şi eu şi tu şi pasărea ce zboară
Purtatori ai virusului ce creeaza...
Poezie...

E miercuri....şi e frig
La gura sobei ce miroase a lemn
Scriu rânduri albe ce capătă-nteles
Scriu rânduri pentru o poezie.

 Paul Cozmolici

iti multumesc

Nu mai e timp sa ne ascultam, nu mai e timp sa ne bucuram, noi nu mai stim sa iubim. Ne mintim singuri ca iubim, pentru ca nu avem timp de iubit. Cand i-ai spus ultima data unei persoane ca o iubesti, ca ii multumesti ca e langa tine in fiecare zi si te asculta infiferent de ce ii spui. Eu asta am facut astazi, am multumit persoanei de langa mine pentru faptul acesta, ca e tot timpul langa mine, ca imi asculta toate aberatiile pe care le debitez in fiecare zi. Ganditi-va inainte sa va repeziti cu reprosuri cand cineva va spune ceva ce nu va convine. Multumiti-i ca va asculta. Daca nu era nimeni langa voi? Sau ah, nu e timp?! Cheers. 

Nu mai vreau Februarie ...

Început de februarie cu cer senin şi soare
Cu fum de horn şi geruri
Ce te-nfioara şi te fac să tremuri
În Februarie.

Început de februarie cu cer senin şi soare
Cu bordeie înghetate
şi în alb imbracate
În Februarie

Pustie e strada pustiu e cătunul
Doar fumul şi gerul acoperă drumul
E o liniste străbuna...
În februarie

Privesc pe geam înfrigurat şi singur
Cum iarna-mi râde ironic în fată
Nu mai vreau cer senin şi soare
Nu mai vreau februarie.

Paul Cozmolici - clasa a XI-a C Gr. Şc. Doctor Mihai Ciucă Săveni

Manifest împotriva gândirii "cub" - Paul Cozmolici si Cosmin Nitisor

Dacă ar fi să ne imaginăm forma geometrică a Universului, ce formă tindem să imaginăm?... Aud? Aha, rotundă… sferică… Da, asta e şi părerea noastră. Sfera pare mai elastică, maleabilă, o poţi extinde, te poţi mişca în siguranţă în interiorul ei. Trăim, de altfel, pe o sferă… ceva mai turtită şi totuşi... şi totuşi, folosim expresii de genul: „în toate colţurile universului” ... „în colţul acesta de lume”. Colţuri, unghiuri? Se pare că lumea noastră are o formă mult mai… incomodă! O formă care devine adesea matricea în care ne modelăm existenţa, gândurile, creaţiile… Un şablon cu muchii si colţuri întunecate, care împiedică zborul, culoarea, lumina, libertatea…
Un cub. Trăim într-un cub, gândim în şabloanele sociale ale unui cub, ne pliem existenţa întreagă pe modelul unui cub. Suntem nişte… cubişti, care visează uneori că trăiesc într-o sferă, că vor întinde braţele şi nu vor întâlni muchii tăioase ci peretele cald al unei sfere pe care o vom putea extinde, la infinit, pe măsură ce creştem…
Dacă nu fizic, atunci proiectându-ne spiritual în afară, prin imaginaţie, cunoaştere...
Acum, că v-am spus pe nume, vrem să vă mai oferim nişte detalii. În primul rând, numele nu are nicio legătură cu Picasso ori Braque, ci mai degrabă cu existenţa noastră în lumea contemporană. În „ideologia” celor care au contribuit la „botezul” revistei noastre (Anticub: revista Licelui Mihai Ciucă din Săveni, n. red. Oglindanet), termenul de cubism defineşte mintea închisă a omului influenţat de factorii externi: politică, presă, cancanuri, filme, chiar şi desene animate... Acestea acţionează adesea în mod negativ, prin limitarea procesului de gândire, impunând tiparul rigid al societăţii. Oarecum, ideea de „ANTI-CUB„ ne-a venit pe când ascultam o melodie a lui Ovidiu Mihăilescu, ce acuza societatea de monotonie, prin impunerea aceluiaşi sincron, „un pas înainte şi doi înapoi”. Ei bine, noi suntem contra tiparelor, contra cubului, dorim să ne deschidem mintea, să analizăm, să alegem.... Vrem să spargem cubul....
Pentru a părăsi spaţiul cubului îţi trebuie curaj, curajul de a fi tu însuţi. Rişti chiar să fii considerat nebun. Ei, şi? În filmul „Cube”, nebunul reuşeşte să învingă haosul cubului! Doar şi Isus era considerat „nebun”. De ce? Pentru că El a făcut abstracţie de dogmele societăţii de atunci, propunând noi concepţii despre viaţă, om şi relaţiile interumane. A vorbit despre iubire, ca liant al vieţii. Nu bani, nu putere: iubire! Ca om, urmezi o cale a vieţii care, necontrolată, riscă să devină rutină, tipar... Începi cu şcoala, continui cu un liceu, fără să-ţi fie clar ce vrei, intri la o facultate (sau nu) şi, în cele din urmă, ai un „job” cu pachet all inclusive: „stres, nervi şi ore suplimentare”. Începi să faci compromisuri, renunţi... Asta e viaţa de „cubist”. Pentru a scăpa de ea, învaţă să-ţi cunoşti cu adevărat potenţialul, visele, cultivă-ţi mintea, întăreşte-ţi corpul, devino plenar tu însuţi! Învaţă de la alţii, acceptă că nu ştii totul, dar nu te lăsa călcat în picioare. Asumă-ţi responsabil faptele, opinia, ai grijă să fie a ta, nu preluată de la alţii, de-a gata! Nu te lăsa manipulat sau corupt. Nu lăsa pe alţii să te toarne în tipare, rămâi liber, alert, pe poziţii! Dacă reuşeşti în cele din urmă să ieşi din „cub”, ajungi într-o altă „dimensiune”, observi lumea cu alţi ochi, parcă nu o mai priveşti din interior, ci din exterior, cu credinţa că şi tu faci parte din ea şi o poţi schimba. Aşadar, dragi „cubişti”, ieşiţi afară, observaţi lumea, viaţa... şi nu uitaţi să trăiţi! Iar dacă nu vă place prea mult ceea ce vedeţi, schimbaţi… Începeţi cu voi înşivă!

Paul Cozmolici si Cosmin Nitisor sunt elevi în clasa a XI-a la Grupul Scolar Dr. Mihai Ciucă din oraşul Săveni (jud. Botoşani) şi iniţiatorii revistei Anticub.

Proconsul-Mi-ai luat inima[Wallpaper HD]

De ce iubim femeile?

"Iubim femeile [...] pentru ca au feţe cu trăsături dulci ca ale copiilor, pentru că au buze pline.." Aşa începe ultimul fragment din cartea lui Mircea Cărtarescu "De ce iubim femeile". Grăsuţe şi slabe, mignone şi înalte, roşcate şi blonde, negrese şi albe, isterice şi poete, femeile pe care le iubim sunt peste tot, ne asteaptă în staţii mizere de metrou sau se plimbă în parc în dupa-amiezi lungi şi efemere. În această carte, Mircea Cărtarescu potriveşte şi gaseşte cele mai pline de înteles cuvinte astfel incat să regăseşti în paginile cărţii senzaţia de déjà-vu. "De ce iubim femeile" nu este o carte autobiografică, ci un joc al imaginaţiei şi al desfătării cu poveştile şi cuvintele.